Intr-o piata aflata pe un trend descendent de aproximativ un an si jumatate, cu o accentuare a scaderilor in ultimele 6 luni, orice “bear market rally” este o oportunitate pentru diversi analisti ai fenomenului bursier de a proclama bottom-ul indicilor. Si acum ne aflam intr-un astfel de moment: indicele S&P 500 a stabilit pe 9 martie un nou minim al ultimilor 12 ani, la interesanta valoare de 666 puncte, urmand apoi o revenire de peste 10% de la minim, fapt ce a determinat o serie de vanatori de bottom sa celebreze o noua victorie istorica a binelui in lupta cu raul.
La modul general este clar ca fiecare are o anumita inclinatie si un anumit sentiment asupra evolutiei pietei bazate pe argumente mai mult sau mai putin pertinente, dar lejeritatea si superficialitatea cu care sunt expuse unele afirmatii este nejustificata, in special in contextul economic actual. Se vorbeste des de caracterul educativ al acestei crize, promovandu-se ideea ca greselile ce au contribuit la crearea si dezvoltarea acestei crize nu vor fi repetate in viitor. Cum se va intampla asta daca nici dupa seria lunga si recenta de lectii drastice predate de acesta criza n-am invatat nimic si am uitat foarte repede?
Faptul ca niste analisti rateaza anumite tinte de pret si estimari este absolut normal, insa amploarea si mai ales perseverenta erorilor unor analisti, teoretic de prim rang, de-a lungul acestei crize nu sunt deloc firesti. Acesti analisti ai marilor institutii financiare pot influenta cu mare usurinta o mare parte din investitori, avand in vedere ca isi exprima parerile si sunt citati la cele mai importante entitati din media financiara: Bloomberg, Reuters, CNBC etc. Teoretic, impactul acestor analisti asupra investitorilor poate fi destul de ridicat prin simplul fapt ca pozitia pe care se afla ei relativ cu un investitor oarecare este incomparabila din multe puncte de vedere. Prin urmare si responsabilitatea lor ar trebui sa fie una pe masura, mai ales ca printre acei investitori se numara si clientii insitutiei pentru care lucreaza. In cele ce urmeaza voi exemplifica derapajele unor astfel de analisti cu o atentie speciala asupra analistului David Bianco, chief strategist la UBS New York. Atentie! UBS New York, nu UBS Saint Moritz. Tabelele de mai jos reprezinta estimarile de pret pentru indicele S&P 500 ale analistilor celor mai importante companii financiare din lume. In primul tabel avem pe cele doua coloane colorate tintele de pret pentru anul 2008, respectiv 2009, iar pe coloanele alaturate diferenta fata de pretul din momentul cand a fost facuta estimarea. Se observa ca la data de 16 decembrie 2008, cand a fost realizat tabelul, valoarea de 883 puncte a indicelui S&P 500 era cu 48,1% mai mica decat estimarea initiala pentru 2008 a lui David Bianco (1700) si cu 46,5% mai mica decat media tuturor estimarilor. Dupa o asemenea eroare, analistii continua estimarile extrem de optimiste si pentru anul 2009, dupa cum se poate vedea pe cea de-a doua coloana colorata. De la data respectiva, indicele S&P 500 ar fi trebuit sa creasca 47,2% pentru a atinge tinta lui Bianco (1300) si 21,8% pentru a atinge media tuturor estimarilor. Dar la acel moment indicele era 883 si intre timp a atins 666. Asta inseamna de la momentul acestui minim o crestere de 95,2% pentru tinta lui Bianco si una de 61,4% pentru media analistilor.
Sursa: Bloomberg
In al doilea tabel avem numai estimarile de pret pentru anul 2009, dar avand ca referinta valoarea indicelui la data de 6 ianuarie, 2009, adica 903 puncte. Datele nu se schimba foarte mult si nu mai insist cu calculele pentru ca ceea ce am avut de demonstrat s-a terminat. Pentru a incheia cu Bianco, iata si o declaratie a sa la data de 2 februarie, 2009 cand indicele S&P 500 era la nivelul de 825 puncte:
Investors will gain confidence after the government releases more details on its program to buy bank assets and push the S&P 500 to 1,000.
Ce a urmat apoi? Da, o serie de scaderi pana la minimul de la 666 puncte.
Sursa: Bloomberg
Avand in vedere aceste date rezulta ca influenta acestor analisti asupra cotatiilor este nesemnificativa, insa ei continua sa aiba o influenta asupra acestui mediu investitional si implicit asupra investitorilor, fiind citati cand se cauta argumente pentru bottom sau explicatii pentru evolutia pietei dintr-o anumita zi. Si pentru ca tot ne invartim in jurul numarului 666, dracul nu e chiar atat de negru. Exista analisti care au avut pozitii ferme si corecte pe parcursul acestei crize. Spre exemplu, estimarile analistei Meredith Whitney de la Oppenheimer & Co. privind pierderile bancilor au fost extrem de precise, determinandu-l pe Jim Cramer sa spuna la CNBC, mai in gluma mai in serios, ca aceasta are o influenta mai mare asupra pietei chiar decat Ben Bernanke sau Timothy Geithner. Un lucru important care trebuie remarcat este faptul ca Meredith Whitney nu a dat tinte de pret pe indici sau companii ci estimari ce tin de “balance sheet-ul” companiilor.
Revenind la erorile tragic-comice ale analistilor reprezentanti ai celor mai mari jucatori de pe Wall Street este greu de gasit o explicatie plauzibila. Sunt multi factori care ar trebui luati in calcul, dar nu cred ca mai au mare importanta atata timp cat deznodamantul si evolutia analizelor sunt cele din tabele anterioare.
In incheiere, ca o posibila explicatie pentru aceste aparitii publice cu iz de pareri forumistice venite insa din partea unor persoane teoretic avizate si responsabile, voi da un citat din cartea Liar’s Poker, al carei autor este un fost trader la Salomon Brothers – firma supranumita in anii ‘80 pe Wall Street “The King of Traders”:
When Gutfreund had been crowned by the gentlemen of the press, you could almost hear traders thinking: Foolish names and foolish faces often appear in public places. Fair enough, Gutfreund had once been a trader, but that was as relevant as an old woman’s claim that she was once quite dish.
Cu specificatia ca Gutfreund era presedintele Salomon Brothers, comparatia dintre acesta si analistii prezenti in cele doua tabele trebuie limitata strict la contextul aparitiilor in presa.
